Am dat „Fuga la ștafetă” și am luat locul 4

10447631_645765072176572_9121665406921507767_nAstăzi (14 iunie 2014) am participat la un cros organizat de cei de la Student Sport, „Fuga la ștafetă” s-a numit. Organizatorii spun că am fi alergat 2,5 km, adică două ture în jurul Arenei Naționale din capitală, dar eu cred că n-au fost mai mult de 1500 de metri. Am început bine, dar nu pot spune că am terminat în aceeași notă. Startul l-am avut foarte bun, fiind în spatele unui tânăr de culoare. Era clar că nu am să-l depășesc. Cu toții știm că aceștia sunt renumiți pentru FUGA lor.DSC_0304

După aproximativ 1000 de metri am început să pierd teren, iar pe lângă mine au trecut, pe rând, doi băieți înalți, cu o fibră musculară de invidiat. Ulterior am aflat că aceștia erau atleți. Am încercat să țin pasul cu cei doi, dar fără nicio șansă. La finalul cursei am aflat că am fost al patrulea, deși pornisem de acasă cu gândul că voi pleca învingător.

Dacă stăm să ne gândim un pic, nici locul 4 nu rău, ținând cont de cine a terminat pe primele trei poziții. Primele două locuri au fost ocupate de cei doi atleți, iar poziția a treia a obținut-o alergătorul de culoare.

Important este că am participat și nu m-am făcut de râs, zic eu!

Oricum, sloganul meu în viață rămâne același: „LOCUL DOI E PRIMUL CARE PIERDE!”

DSC_0302

 

P.S. La acest cros a participat și bunul meu prieten Florin Constantin, care a terminat cursa pe locul 5. Pe el puteți să-l găsiți aici. Se ocupă cu dezvoltarea personală și pot spune că e un prieten foarte bun. Cu tot cu dezvoltarea sa, tot eu am terminat înaintea lui. De fapt, am încheiat amândoi la egalitate, ținându-ne de mână și arătând că a fi PRIETEN-CAMPION e mai important decât orice loc întâi.

 

DSC_0024P.P.S. Printre organizatorii crosului „Fuga la ștafetă”, am reîntâlnit-o după foarte multă vreme și pe Paty, una dintre persoanele care și-a adus aportul la realizarea acestui cros, dar și una dintre persoanele care se ocupă cu buna desfășurare a tot ceea ce înseamnă  Student Sport. Ca o paranteză fiind spus, avea ochelarii de soare pe ochi. Oare îi ținea din cauza soarelui sau pentru faptul că n-a apucat să doarmă deloc în serile premergătoare acestui cros?

 

 

DSC_0229

DSC_0358

 

DSC_0452

Piața Muncii, El Dorado pentru rromii din Fundulea » 12 ore de „muncă” pentru un milion

Lumea cerșetorilor este una mai puțin cunoscută publicului larg. Îi vedem la fiecare colț de intersecție, unii au povești frumoase, alții se prefac că au diferite boli, dar toți practică cerșetoria pentru un scop comun, banii.

Piața Muncii este una dintre minele de aur ale acestei „meserii”. De-a lungul timpului s-au schimbat generații de cerșetori. Unii au schimbat zona, fiind deja prea cunoscuți de oamenii locului, iar alții s-au retras din această activitate, fiind mulțumiți cu banii strânși în timpul activității de „cerșetor profesionist”.

Am trecut astăzi (6 iunie 2014) pe la Piața Muncii, iar doi copii, o fată și un băiat, mi-au atras atenția. Cei doi erau frați. Începuse un joc de scuipat reciproc. Apoi am văzut că totul degenerase într-un mic conflict. Unul dintre ei îl înjura pe celălalt de ta-su. Iar cel de-al doilea îi răspunde, aducându-i aminte că a fost înfiat: „Ce prost ești! E și tac-tu, chiar dacă te-a adoptat.”

Văzând toate acestea, am zis să intru într-un mic dialog cu cei doi.

Eu: Ce faceți, copii? De ce vă certați?grgo.wordpress.com
Marin: Dă-mi și mie un leu, nenea, te rog frumos!

Eu: De unde leu, mă? Nu vezi că e criză economică?
Marin: Hai, dă-mi și mie un leu!

Eu: Lăsați banii și spuneți-mi și mie cum vă numiți, câți ani aveți?
Felicia: Pe mine mă cheamă Felicia și am 7 ani, iar pe el Marin și are 8 ani.

Eu: Unde locuiți? Stați pe aici prin zonă?
Felicia: Stăm în Fundulea, dar venim aici în fiecare zi.

Eu: Păi cum, veniți tocmai din Fundulea până aici?
Felicia: Da! Ne trezim la 4 dimineața și la 4 după-amiază plecăm spre casă.

Eu: Da, dar de ce ați ales tocmai zona asta îndepărtată de casă pentru a face bani?
Felicia: Aici vin cu mama de la 2 ani.

Eu: Dar la școală ați fost? Marin, spune-mi tu, te rog!
Marin: Dă-mi 5 lei!
Felica (râzând): Marin face bani din orice. Eu am fost un an la școală, știu să citesc, dar Marin habar n-are.

Între timp, Marin s-a dus să mai facă un ban printre mașinile de la semafor, iar eu mi-am continuat dialogul cu sora lui, Felicia.

Eu: Dar fratele tău de ce nu vrea să vorbească?grgo.wordpress.com
Felicia: E bolnav. Nu știu cum se numește boala pe care o are. Are și cu ochii probleme. N-ai văzut că se uită cu un ochi în stânga și cu unul în dreapta?

Eu: Am înțeles! Când m-am oprit lângă voi am văzut că vă înjurați de tată. Știi că celebrele înjurături sunt de mamă, voi de ce vă înjurați de tată?
Felicia: Tata e în pușcărie. Nu l-am mai văzut de când eram mică. Am rămas doar cu mama.

Eu: Dar tu de ce crezi că ai ajuns să cerșești și nu ai o viață așa cum o au majoritatea copiilor?
Felicia: Pentru că nu am prieteni și pentru că trebuie să aduc bani în casă.

Eu: Poliția sau cei de la protecția copilului te-au luat vreodată de pe stradă?
Felicia: M-a luat o dată poliția și m-a dus la o casă de copii. Eram singură pe stradă. Marin era răcit și a stat acasă. Am stat la casa aia de copii o zi acolo, iar cei mai mari mă băteau. În prima noapte am reușit să fug de acolo și am mers pe jos până acasă.

Marin alerga spre noi, fiind fugărit de doi vânzători de replici de adidași. Aceștia comercializau marfa la același semafor la care Marin și sora sa cerșeau.

Marin: Vino, fă, să mergem la celălalt semafor!

După 3-4 minute, cei doi revin, iar eu îmi reiau discuția cu Felicia.

Eu: De ce vă alergau cei doi?
Felicia: Sunt calici la bani. Vor doar ei să facă bani. Mereu ne certăm cu ei din cauza asta. Ne mai și bat, dar tot aici revenim.

Eu: Apropo de bani, voi cam câți bani faceți pe zi?
Felicia: Cel mai puțin fac cinci sute de mii (50 lei), dar sunt zile și când ajung la un milion (100 lei).

Eu: Și cu banii ce faceți?
Felicia: Seara când plecăm îi dăm mamei.

Eu: Mama voastră unde este acum?
Felicia: E plecată să caute scări de bloc să muncească. Ne vedem la 4 când plecăm spre casă.

Eu: Știi că orice copil când e mic visează să devină ceva când va ajunge mare. Tu ce vrei să fii când vei crește?
Felicia: Eu vreau să fiu arăboaică. Să am tot capul acoperit cu voalul ăla și să nu mă vadă nimeni.

Eu: Dar ca meserie, ce ai vrea să te faci când vei fi mare?
Felicia: Aș vrea să iau câteva scări de bloc și să fac curățenie.

Eu: Tu ai auzit vreodată de Bruce Lee al canalelor?
Felicia: Da! L-am văzut și în realitate și la televizor. Are multe lanțuri pe el!

Eu: Aveți televizor acolo unde locuiți?
Felicia: Avem și televizor. Din banii pe care-i facem ne-am permis și noi să ne luăm un televizor. Nu prea ne uităm mult la el. Doar seara la știri și după aia de ne culcăm, că la 4 suntem în picioare.

Felicia: E ora 12?
Eu: Da, e 12:10.
Felicia: A venit femeia care ne ia în fiecare zi la ea să mâncăm. Am plecat. Pa!

grgo.wordpress.com

 Toate cele trei poze sunt cu Felicia! Pe Marin n-am reușit să-l fac să accepte vreo poză fără a-i da 5 lei.